Să-ngheţi din dragoste de câine

Blestemând în gând frigul, iarna, gheaţa, trezitul de dimineaţă şi condica pe care trebuie să o semnez la oră fixă, galopam catre serviciu. Galopam nu pentru că imi era dor de birou, ci pentru că, din bruma de cunoştinţe ce mi-a mai rămas de pe la fizică, îmi aminteam că prin frecarea cu aerul se degajă căldură. De căldură, multă căldură, aveam nevoie pe gerul ăla. Şi era ger!!!  Îmi îngheţase şi jarul de la ţigară.

Printre ţurţurii care mi se formaseră pe sprâncene, zăresc în faţa unui bloc o domnişoară cu un câine. Până aici nimic deosebit. E plină zona de astfel de tandemuri la ora asta matinală. Frapant era altceva.

Domnişoara era în şlapi, cu nişte pantalonaşi de pijama, şi cu o o bluză de trening. Îşi înfăşurase mâinile în jurul corpului încercând să îi oprească tremuratul. Degeaba. Dacă priveai atent puteai recunoaşte în frisoanele ei elemente de horă, sîrbă, bătută moldovenească, dar şi de break-dance, salsa şi puţin vals. Totul acompaniat de un clănţănit din dinţi ce făcea să se scuture zăpada de pe copacii parcului de vis-à-vis. Mi se făcuse milă de biata femeie, până am vazut potaia care se zbenguia în jurul ei. Botoşei în labe, o ditamai şuba pe el (din aia specială pentru căţei) mai groasă decât cojocul meu, plus o căciulă cu găuri pentru urechi. Ce mai puteai zări erau un pic de bot, coadă şi urechile… insuficient să îmi dau seama ce rasă era patrupedul.

Păi cum…(era să zic o prostie şi iar mă acuza maică-că folosesc cuvinte picante pe blog… cred că la “buci” se referea). .. revin… păi cum pana mea, ai avut timp să îţi îmbraci bubico-ul de abia putea săracu să îşi mai ridice piciorul, şi tu nu ai găsit cinci minute să îţi pui ceva mai gros pe tine să nu mai dârdâi ca băgată la 2.20 (volţi).  La o pneumonie te ia pet-ul de zgardă şi te cară pe la spitale (veterinare s-ar potrivi în acest caz)?

Poate domnişoara se baza pe propria ei blană. Era prea frig să stau si să studiez problema. Aşa că mi-am reluat galopatul.