Și bunica are-un câne…

Ce vorbesc eu câne? E o bestie pe patru labe, asta e! Toată ziua bună-ziua latră ca descreieratul. Acum, să nu fiu înțeleasă greșit, deși firea mea e mai mult pisicoasă, nu am avut absolut niciodată nimic cu rasa canină. Ba chiar cândva, în copilăria mea, l-am iubit pe Toto, cel mai deștept Terrier pe care îl poate întâlni un om, dar el e un caz special despre care am să povestesc cu altă ocazie.

Cu toate astea, bestia bunicii n-are stare. Ba unde mai pui că nici nu îmbătrânește. Mă gândesc c-o fi un soi de câine-mutant-lătrătoro-enervant care de opt ani nu se mai obișnuiește cu prezența mea pe la bunica. Și dacă se obișnuiește, situația redevine gravă în momentul în care îmi schimb hainele. O fi că nu mănâncă sănătos, și anume orijen pentru căței normali la cap, o fi de la căldură și de la faptul că individul ăsta n-a avut niciodată vreo iubită. Naiba știe. Oricum, dacă e să vorbim despre mancare caini, e clar că cea mai bună prăjitură e mămăliga. Poate și ăsta e un motiv. Și eu aș fi morocănoasă să mănânc toată viața mea mămăligă în loc de ceva mâncărică bună de la Purina sau mai știu eu ce alte soiuri alese.

Cu toate astea, toată mâncarea bună din lume nu cred că l-ar face pe Calu (pentru că așa-l cheamă pe câne – să trăiască Sergiu Nicolaescu și Pistruiatul lui) să fie un cățel normal, care mai dă și din coadă din când în când. Până la urmă, nu știu ce pretenții am eu de la un câine, având în vedere că am întâlnit și oameni pe același tipar. Dar despre fostul meu șef, am să vă povestesc de asemenea cu altă ocazie.