Şi în a şaptea zi… am aspirat

Ce poţi face într-o superbă dimineaţă de duminică. În ianuarie. Când afară miroase a primăvară (cam devreme după umila mea părere), cerul e albastru, soarele străluceşte, păsărelele ciripesc. Mai leneveşti în pat gândindu-te că e ultima zi de week-end şi de mâine intri iar în monotonia birou-casă? Nu!

Îţi iei consoarta de mână într-o plimbare romantică prin parc?

Nu!

Îţi iei aceeaşi consoartă, de aceeaşi mână, într-o perindare la fel de romantică prin faţa vitrinelor (remuneraţie mică… după buget).

Cel puţin asta am făcut eu duminica asta. Poate am adormit cu televizorul deschis şi, cum am somnul mai agitat, am dat din greşeală pe Trinitas  (cine ştie ce mesaje subliminale am recepţionat).

Sau poate, bombardat de atâtea subiecte despre iminentul sfârşit al lumii, m-am gândit să nu mă prindă meteoritul\cutremurul\invazia extraterestră\războiul nuclear\ciuma\bubulii\şerpilenii şi alte catastrofe fără un suflet curat, pur şi imaculat.

ÎN orice caz, oricare ar fi fost cauza, efectul  a fost următorul: m-am îmbrăcat frumos şi am purces către un loc în care să mă uşurez de tot ceea ce păcătuisem cu gândul, cu vorba sau cu fapta.  Considerând că mulţimea păcatelor e direct proporţională cu importanţa locaşului de penitenţă m-am îndreptat către Mitropolie.

Nu am putut să nu remarc imensa antenă parabolică din curtea bisericii. Până şi Dumnezeu a înţeles importanţa comunicaţiilor prin satelit. Oare are şi cont pe Facebook? Parcă îl şi vad în faţa calculatorului verificând inboxul de la adresa de mail. Is curios dacă rugile mele intră la spam. Cred că şi prin Rai or fi probleme cu disponibilizările. La ce îţi mai trebuie o armată de arhangheli şi îngeraşi să îi pui la curent pe bieţii muritori cu ultimele Tale decizii, când poţi da un mesaj pe Twitter?!

ÎNcerc să îmi şterg din minte aceste gânduri pământeşti, şi pătrund plin de smerenie în biserică. După crucile regulamentare, mă îndrept, pios spre o icoană. Sărut argintul rece, apoi încep discuţia mea personală cu Dumnezeu : “Doamne, îţi mulţumesc că m-ai ţinut bine sănătos până acu, ceea ce îmi doresc şi în continuare. Sper că au ajuns până la tine rugăciunile pe care ţi le la faceam ocazional acasă, la birou sau în maşină. Doar ştii că am considerat mereu relaţia noastră specială. Îţi mulţumesc şi pentru vizitatorii pe care i-ai adus pe blog… am crescut într-o lună pe Zelist cât alţii în ani. Acu’, dacă nu sar calu’, ai putea să îmi dai înapoi aia 25% din salariu, şi sporurile….”

Brusc, un zgomot înfiorător mi-a îngheţat sângele în vine… icoana din faţa mea începuse să tremure… “Doamne, am exagerat… nu mai vreau sporurile…” Pereţii trepidează gata să se surpe. Toţi sfinţii pictaţi în jurul meu mă săgetează cu priviri mânioase… “ Doamne, nu mai vreau nici ăia 25%… îmi ajung 15”…  Mă apucă căldurile, zgomotulse aproie de mine,devine un huruit sinistru, apoi se transformă într-un tunet… clar… e Iadul… şi sunt încă tânăr… „ Doamne, accept orice micşorare de salariu… numa’ nu mă lua”…

Lacrimi încep să îmi curgă pe obraji, cad în genunchi într-o rugă disperată… am doar 33 de ani… şi Iisus la aceeaşi vârstă a murit …. să fie un semn…… dacă ştiam că pot transforma apa în vin…

Acoperişul pare să se despice… aud un glas… “Domnu’, vă daţi puţin mai încolo, că a fost azi slujbă şi trebuie să dau cu aspiratoru…”

P.S.  Am rămas impresionat de grija pentru curăţenie a celor care administrează Mitropolia din Bucureşti. Dar totuşi… duminica să dai cu aspiratorul. În plină zi. Când e plin de oameni. Şi episodul povestit mai sus l-am întâlnit aproape de fiecare dată când, piciorul meu păcătos, a păşit în respectivul locaş de cult şi de înaltă trăire spirituală.  Păi ce exemplu primim… parcă duminica era zi de odihnă. Eu am găsit un preot care mi-a făcut morală că am pus maşina de spălat în funcţiune într-o zi de duminică.

Scuza aia cu “maşina spală, nu eu” nu  a mers… cică Dumnezeu e sus şi vede. Păi dacă vede, aspiratul duminical al inimii ortodoxiei româneşti nu se pune? Antena aia parabolică îţi oferă avantaje?

Poate nu aş fi remarcat excesul de zel dacă nu aveam două motive:

  1. Din câte ştiu (dar poate mă înşel ), bisericile sunt construite în aşa fel încât, cuvintele preotului să ajungă şi la ultimul amărăştean care nu a gasit loc în faţă şi se înghesuie lângă alţi amărăşteni, pe la uşă…  deci are rezonanţă, ecou. Vă daţi seama cum sună ditamai aspiratoru’?
  2. Mai vin şi străini în vizită… Săptămâna asta am văzut un grup de francezi care, la pornirea aspiratorului, şi-au mutat instantaneu obiectivele camerelor de filmat de la picturile de pe pereţi  la doamna tanti care mânuia aparatul casnic cu îndârjire.

Faptul că, în zgomotul ăla, apropierea ta de Divinitate se cam duce naibii, nu o mai comentez!